Vreau să vorbesc despre empatie, surprinsă fiind de faptul că mul­tă lume nu știe ce înseamnă em­patia, dar mai ales beneficiile și importanța ei. Empatia este ca­

pacitatea de a înțelege și de a simți emoțiile și gândurile unei persoane, ca și cum le­am trăi noi. Hai să analizăm puțin în detaliu, ce în­seamnă empatia. Empatia te ajută să nu îți fie frică de străini. Știți ce zicea mama „să nu vorbești cu străinii”? Ei bine, ea greșea. Dacă nu vrei o viață singuratică, în care toată lumea pare împotriva ta, atunci empatia te ajută să înțelegi că fiecare persoană are foarte multe în comun cu tine, că în mare se urmăresc ace­leași scopuri și că de fapt suntem programați genetic să ne pese unii de alții, să ne ajutăm. Dar ține de tine să faci primul pas!

Dacă tu faci primul pas în a­i asculta pe cei din jur, ei vor simți și înțelege dorința ta de conectare și vor face la fel. Atât ei cât și tu veți putea crea un canal de comunicare, fără judecată negativă. Vei pătrunde astfel în uni­versul lor intim, iar ei la fel. În viața am în­tâlnit o mulțime de colegi non­empatici. Este o mare neplăcere să lucrezi cu oameni care nu înțeleg și nu sunt dispuși să înțeleagă moti­

vele și alegerile tale, creează o tensiune extra­ordinar de mare pentru cele mai mici lucruri.

Pe de altă parte, e minunat când poți înțe­lege pe ceilalți, când poți să înțelegi de ce alții văd o greșeală în ceea ce ai făcut, când de fapt tu vezi un lucru bun. Este o reală plăcere să lucrezi cu oameni care își iau 5 minute în plus să vadă viața prin ochii tăi.

Empatia înseamnă a privi prin universul persoanei, de a o aprecia fără a o judeca, a­i simți trăirile și a­i comunica înțelegere. Este un lucru pe cât de greu, pe atât de satisfăcător, este baza tuturor relațiilor de succes. Cel mai important, empatia se poate învăța! Prin exer­cițiu și meditație, viața ta se poate transforma din frică și paranoia într­o lume caldă, în care te înconjuri de oameni care țin cu adevărat la tine, cu care construiești relații adânci ce du­rează o viață. O viață bogată!

Empaticii sunt persoanele care își iau timp din zbuciumul zilei, care își dedică din viața lor vieții persoanelor dragi. Pentru că ei fac a­cest lucru dificil și special, ei merită și vor a­vea o viață specială. Îți urez mult succes, cla­ritate și sensibilitate pentru viața ta fericită!

Nu există încă o definiție larg acceptată a empatiei în domeniul științelor medicale.

Jurnalul medical de Bucovina, vol. IV, nr. 4, 2018

Pagina asistentului medical

EMPATIA

Gabriela Gheletiuc1*, dr. Adela Calancea2

1 ­ Secția Medicină Internă2 ­ Compartimentul de Oncologie

Spitalul Municipal „Sfinții Doctori Cosma și Damian” Rădăuți

1

* Adresă corespondență autor: As. Gabriela Gheletiuc, Secția Medicină Internă, Spitalul Municipal „Sf. Doctori Cosma și Damian” Rădăuți, E­mail: gabi.gheletiuc@gmail.com

Unii cercetători definesc empatia ca o ca­pacitate cognitivă de a dobândi perspectivele, percepția gândurilor, intențiilor, afecțiunilor și convingerilor altora. Unii asociază empatiei răspunsurile emoționale la sentimentele și e­moțiile indivizilor. Atunci când analizăm con­ceptul de empatie, este necesar să luăm în considerare diferența dintre cuvinte similare, cum ar fi simpatia și compasiunea. Simpatia include legătura emoțională prin sentimente și expresie de îngrijorare. În schimb, empatia es­te o percepție obiectivă a unei situații și a u­nor emoții sau valori.

Asistenții medicali sunt capabili să fie em­patici cu pacienții. Dovezile arată că abilitățile de empatie clinică sunt necesare pentru asis­tentele medicale care lucrează cu bolnavi on­cologici. Empatia clinică aduce performanțe pozitive, astfel încât emoțiile pacienților sunt percepute și exprimate mai ușor.

Pacienții cu cancer se află într­o situație vulnerabilă din cauza modificărilor calității vieții și a deteriorării sănătății lor, ca urmare a efectelor secundare ale tratamentelor. Este mai dificilă comunicarea cu acești pacienți. Dezvoltarea comunicării empatice a pacien­ților în compartimentul de oncologie este e­sențială pentru ca pacienții să­și amelioreze stresul psihologic. Pacienții cu cancer sunt frecvent spitalizați în timpul bolii și asistenții medicali au mai multe șanse de a construi o relație empatică cu ei, de a le câștiga încre­derea și de a­i sprijini pe aceștia și familiile lor.

Relația empatică poate îmbunătăți rezulta­tele îngrijirii și tratamentului la pacienți în două moduri: în primul rând, poate duce la o comunicare mai ușoară cu pacientul. Astfel, simptomele sunt mai ușor de identificat, iar diagnosticul va fi unul mai precis.

În al doilea rând, relația empatică le cre­ează pacienților sentimentul că sunt ascultați, apreciați ca indivizi, înțeleși și acceptați, con­ducând indirect la îmbunătățirea rezultatelor pacientului.

Un studiu efectuat pe 710 pacienți din Ger­mania a indicat existența unei relații semni­ficative între empatia terapeuților scăderea depresiei și promovarea calității vieții pacien­ților. În plus, rezultatele unui studiu au arătat că empatia terapeuților a fost asociată cu o sa­tisfacție mai mare și o suferință mai scăzută la pacienți.

Pacienții cu cancer sunt în cea mai mare parte în situații dificile și au nevoie de suport emoțional. Pacienții nu își dezvăluie întotdea­una problemele. Trebuie să fim conștienți de ceea ce ar trebui să facem pentru a avea o em­patie clinică cu pacienții noștri.

Practica medicală, dincolo de faptul că re­prezintă o meserie, poate fi considerată și o artă deoarece, pe lângă profesionalism și o i­mensă responsabilitate, reclamă și har, pe care însă nu­l pot deține decât puțini oameni. Pro­fesiunea medicală poate fi considerată cea mai veche dintre acelea cu un caracter profund u­manist. Dacă celelalte profesiuni satisfac ne­cesități importante ale omului (de alimentație, de habitat, de instrucție), profesiunea medi­cală are ca scop apărarea valorii celei mai de preț a omului ­ sănătatea.

Cancerul este una dintre cele mai dure­roase afecțiuni, iar controlul durerii reprezintă o prioritate pentru pacienții diagnosticați în stadii avansate (cum sunt destul de mulţi la noi în ţară). Pentru aceşti pacienţi vindecarea nu mai este posibilă.

Deocamdată, pe secție, la nivelul comparti­mentului oncologie, facem un fel de îngrijiri paliative, acțiuni destinate să atenueze simpto­mele bolii, fără a o vindeca. Acordăm îngrijiri bolnavilor aflați în faza terminală a unei boli incurabile. Îngrijirea paliativă reprezintă sin­gura modalitate prin care se poate asigura un minim confort și o calitate cât mai bună a vie­ţii.

Unii pacienți oncologici găsesc drumul pâ­nă la spital și internarea ca pe o soluție. Ori­cum, în funcție de ce alte probleme au, starea lor se va înrăutăți pe zi ce trece. În ordine a­leatorie: durerile pot crește în intensitate, fe­bră, dificultate sau imposibilitatea de a se miș­ca, dificultate în a se hrăni singuri, inconti­nența urinară (și nu numai), encefalopatie – cu dificultăți în a se exprima sau a recunoaște persoane. Ce se mai poate face?

Cum suntem noi, oamenii care lucrează cu bolnavii oncologici? Și am spus „OA­MENI”. Suntem oameni care punem mai presus de bani ... sufletul, și unele dintre colegele mele știu asta. Suntem NOI, suntem oameni extrem de bine intenționați și mai a­les, oameni cărora le pasă.

Ce facem noi?

Îngrijirile fizice care constau în administra­rea de oxigen, în montarea saltelei antiescare, în schimbarea pozițiilor bolnavului, în admi­nistrarea de medicamente. Lupta împotriva durerii intense și continue pe care o provoacă cancerul în faza terminală se bazează pe ad­ministrarea de analgezice majore (opiacee).

Se încearcă o lupta împotriva anxietății, a depresiei, a fricii, a revoltei, sau contra rușinii cauzate de sentimentul de neputință sau de gradul de decădere.

2

Jurnalul medical de Bucovina, vol. IV, nr. 4, 2018

Îngrijirile acordate la nivelul compartimen­tului, solicită abilități în comunicare și o a­bordare aparte, profesională, atentă, empatică. Este o îngrijire complexă, activă și intensă, care promovează calitatea vieții bolnavilor și a familiilor acestora.

Atitudinea asistentei medicale care îngri­jește pacienții oncologici este importantă. Prin „atitudine” se înțelege comportamentul față de bolnav, comportamentul său etic general. Se știe că pacientul are pe toată durata bolii, un moral și o psihologie deformată. Unii apre­ciază îngrijirile, sunt binevoitori și cooperanți, în timp ce alții sunt deprimați, anxioși, preo­cupați de problemele afective, familiale, so­ciale, neliniștiți de boală, de perspective; alții au complexe de inferioritate, considerând că nu reprezintă decât „un caz”. În general, bol­navul oncologic are un sentiment de reținere, schimbându­și modul de viață: este separat de familie, și­a întrerupt munca, trebuie să se a­dapteze la o nouă viață, la care se adaugă, u­neori, preocupările de ordin material.

Asistentei medicale îi revine sarcina de a­l ajuta cu tact, înțelegere, delicatețe și atenție.

Cine nu înțelege bolnavul, nu­i cunoaște psihologia, manifestând intoleranță față de re­proșurile, criticile uneori nejustificate ale a­cestuia, dovedește că este străin de profesia medicală, inutil sau chiar dăunător.

NOI:

­ trebuie să manifestăm solicitudine față de bolnavi,

­ trebuie să­i încurajăm în special pe cei triști, descurajați, grav bolnavi,

­ trebuie să ne păstrăm totdeauna demnitatea,­ nu trebuie să întrerupem îngrijirile acordate bolnavului,

­ trebuie să avem simțul datoriei, interesul bolnavului primând totdeauna,

­ trebuie să asigurăm cele mai bune condiții de confort bolnavului, creându­i sentimen­tul de securitate.Cum am mai spus, la nivelul comparti­

mentului oncologie facem tratament paliativ, care semnifică îngrijirea activă a pacienților cu o boală ce avansează continuu și nu mai răspunde la tratamentul curativ, fiind vizate durerea și alte simptome, precum și asigu­rarea susținerii psihologice, sociale și spiritua­le.

Îngrijirea paliativă reprezintă singura mo­dalitate prin care se poate asigura un minim de confort şi o calitate cât mai bună a vieţii. Durerea este unul din simptomele cele mai

frecvente în cancer. În evoluţia tumorii, apro­ximativ 2/3 sunt „mute”, fără să producă o schimbare vizibilă sau un semn de alarmă. Peste 90% dintre pacienţii cu cancer aflat în stadiu terminal sau metastazat suferă de dureri importante, acute sau cronice, datorate infil­trării neoplazice. În 20% dintre cazuri durerea poate fi atribuită tratamentului (chirurgical, radioterapie sau chimioterapie). Sunt spitale în care de multe ori factorul uman te poate de­ranja mai mult decât boala în sine de care su­feri. Povești triste de prin spitale au mulți oa­meni.

Durerea insuficient controlată alterează considerabil calitatea vieţii pacientului, mai a­les dacă speranţa sa de viaţă este de câteva luni. Definirea durerii începe de la simpla ex­plicaţie a acestui simptom ca manifestare a unui afecțiuni oarecare până la imaginea obiş­nuită cu caracter multidimensional a afecțiu­nilor maligne. Expresia clinică a durerii poate fi influențată de factori culturali, sociali, com­portamentali. Din acest motiv, tratamentul co­rect al durerii necesită o abordare a pacien­tului ca persoană.

Combaterea durerii. Durerea este un simp­tom, o experienţă subiectivă. Fiecare individ învaţă sensul cuvântului din experienţa pro­prie, dobândită din prima copilărie, ca urmare a traumatismelor accidentale. Deoarece este o senzaţie neplăcută este întotdeauna asociată cu o reacţie emoţională. Cu cât aura emo­ţională este mai importantă (care depinde de personalitatea fiecărui individ dar şi de cultura din care provine) cu atât durerea reală (fizică sau psihică) este mai mare. Nu te obişnuieşti cu durerea. Cu cât este de mai lungă durată cu atât este mai puternică, mai traumatizantă, du­când inevitabil la modificarea caracterului persoanei.

Conceptul de durere totală cuprinde totali­tatea factorilor care produc durere: biologic (fizic), psihologic (emoţional, mental, com­portamental), social (relaţia cu cei din jur) şi spiritual. Durerea este prezentă în foarte multe boli ireversibile și aproape la toți bolnavii ne­oplazici. Tratarea durerii este componentă im­portantă a terapiei în compartimentele sau secțiile oncologice. În funcție de afecțiune, de evoluția stării generale a pacientului, trata­mentul trebuie adaptat continuu.

Durerea poate fi de tip visceral sau de tip somatic. Durerea poate avea intensități diferi­te. Intensitatea durerii a fost împărțită în 10 grade, de la lipsa durerii și până la durerea chinuitoare, insuportabilă:

Tratamentul durerii se face în funcție de in­

3

Jurnalul medical de Bucovina, vol. IV, nr. 4, 2018

4

Jurnalul medical de Bucovina, vol. IV, nr. 4, 2018

tensitatea durerii conform celor trei trepte ale analgeziei, recomandate de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS):

1. tratamentul durerii uşoare – se utilizează analgezice non­opioide, precum acetaminofen (paracetamol), aspirină sau antiinflamatoare nesteriodiene (AINS): ibuprofen, ketoprofen, diclofenac. La acestea se pot adăuga medica­mente adjuvante, non­analgezice (antidepresi­ve).

2. tratamentul durerii moderate sau care nu răspunde la medicaţia din prima treaptă – se utilizează combinaţii de acetaminofen, aspiri­nă sau alte AINS cu un opioid slab şi efect rapid (codeină, tramadol sau propoxifen). An­tiinflamtoarele se mai pot asocia şi cu un o­pioid puternic dar în doze reduse (morfină, oxicodon). La aceste medicamente se pot a­dăuga substanţe adjuvante, în funcţie de sta­rea pacientului.

3. tratamentul durerii severe sau care nu răspunde la medicaţia din a doua treaptă – se utilizează opioide puternice. Cel mai frecvent se utilizează morfina. Opioizii puternici se pot asocia cu analgezice din prima treaptă de medicaţie, dar niciodată cu opioide din a doua treaptă.

Respectarea acestor trepte este recoman­dabilă, dar nu obligatorie. Alegerea unui trata­ment eficient ţine cont de tipul şi severitatea durerii, pentru fiecare pacient existând un tra­tament specific.

Scopul principal al tratamentului paliativ este obţinerea celei mai bune calităţi posibile a vieţii pacienţilor şi a familiilor acestora.

Terapia paliativă are trei componente, dar cu elemente comune şi întrepătrunse.

Terapia suportivă. Aceasta include toate intervenţiile necesare pentru susţinerea pa­cientului în cursul terapiei active. La acestea se adaugă componenta psihosocială şi spiri­tuală. Societatea Europeană de Oncologie Medicală defineşte în prezent terapia de sus­ţinere ca „intervenţiile ce au ca scop optimi­zarea confortului, funcţiei şi susţinerii sociale a pacientului şi a familiei sale în toate stadiile bolii”.

Îngrijirea de tip hospice. Termenul derivă din latinescul hospitum – ospitalitate, şi se re­feră la îngrijirea pacienţilor aflaţi în stadii ter­minale de boală, atunci când organismul nu mai poate susţine funcţiile vitale. Datorită progresului în medicină şi nu numai, moartea în sine a devenit un eveniment medical care beneficiază de îngrijirea unei echipe profesio­niste.

Îngrijirea paliativă. Conform definiţiei OMS este „o modalitate de abordare care a­meliorează calitatea vieţii pacienţilor şi fami­liilor acestora în faţa problemelor determinate de boli ce ameninţă viaţa, prin prevenirea şi înlăturarea durerii şi a altor probleme fizice, psihosociale şi spirituale”. Îngrijirea paliativă începe prin identificarea iniţială a unei boli in­curabile şi continuă până la finalul suferinţei

prin moarte. În aceste situaţii, îngrijirea paliativă urmează me­tode prin care nu se prelungeşte viaţa pacientului, dar permit in­dividului „să trăiască cu boala sa”.

Încercăm să asigurăm calitate vieţii pacientului cu afecțiuni maligne. Calitatea vieţii este di­ficil de definit, una dintre cele mai răspândite definiții este cea formulată de David Cella, po­trivit căreia „calitatea vieţii re­prezintă evaluarea pacienţilor şi satisfacţiei acestora în ceea ce priveşte funcţionarea actuală în activitatea lor zilnică, în com­paraţie cu ceea ce aceştia percep ca un posibil ideal în viaţă”. O

altă definiţie ce aparţine OMS este: „calitatea vieţii reprezintă percepţia individului asupra poziţiei sale în viaţă – în contextul sistemului valoric şi cultural în care trăieşte – şi relaţia sa cu scopurile, speranţele şi standar­dele la care aspiră. Calitatea vieţii este un concept in­fluenţat în moduri multiple de sănătatea fizică a persoanei, de statusul psihologic, nivelul de independenţă, relaţiile sociale şi relaţiile cu mediul înconjurător”.

Calitatea vieţii sau „starea de bine” este compusă din două elemente:

­ capacitatea de activitate zilnică, care re­flectă starea de bine fizic și psihosocial.

­ satisfacţia pacientului faţă de nivelul său de funcţionalitate şi faţă de controlul bolii sau simptomele asociate tratamentului.

Intervenţia psihosocială

Identificarea și tratarea suferințelor psihice precum și a tulburărilor afective de către un psiholog reprezintă o necesitate absolută. A­ceste intervenții sunt utile din mai multe mo­tive:

­ diagnosticul de cancer poate genera emoţii negative, cancerul fiind perceput ca o boală incurabilă.

­ în timpul tratamentului (chirurgical, chimio­terapie sau radioterapie) apar efecte adverse ce pot afecta psihicul în mod negativ.

­ după tratament, în etapa de remisiune, apare o stare de frică faţă de recidivă (sindrom Damocles), iar eventuala recidivă este cea mai stresantă situaţie posibilă.

­ etapa bolii avansate şi terminale este domi­nată de frica de moarte şi de durere, ceea ce impune (alături de controlul durerii şi a altor simptome) o asistenţă spirituală cores­punzătoare.

Starea terminală

O formă particulară de îngrijiri paliative la pacientul cu cancer este reprezentată de asis­tenţa stării terminale. Când tumora malignă a­tinge stadiul terminal, scopul tratamentului încetează să mai fie vindecarea sau prelun­girea supraviețuirii. Această perioadă este stresantă şi dificilă, medicul continuă să tra­teze suferinţa pacientului şi combate simpto­mele principale.

Principalul obiectiv în starea terminală este tratamentul simptomatic, combaterea durerii şi ameliorarea calității vieţii, atât pentru pa­cient, cât şi pentru familia sa. Intervenţiile în starea terminală vizează patru planuri: fizic, emoţional, spiritual şi social.

În ultimele zile înaintea morţii, un număr mare de pacienţi încep să prezinte simptome comune: oboseală, durere, nelinişte, agitaţie sau delir, respiraţie zgomotoasă sau încărcată. Apropierea decesului se asociază cu astenie marcată, fatigabilitate intensă, somnolenţă, scăderea apetitului şi înghiţirea dificilă a me­

dicaţiei (se pierde reflexul de deglutiţie).

Măsuri paliative în starea terminală

Tratarea simptomelor rămâne o prioritate în evoluţia finală a cancerelor. Totuşi, pe mă­sură ce starea generală se agravează, cauzele simptomelor devin tot mai complexe şi ne­clare, limitându­se capacitatea de tratare.

Pacientul cu cancer în stadiu terminal nu va fi forţat să mănânce, iar manevrele tera­peutice agresive de restabilirea a aportului a­limentar nu sunt indicate. Decizia ţine cont de preferinţele pacientului deoarece s­a demons­trat că în faza terminală suplimentarea ca­lorică nu are un impact deosebit asupra su­pravieţuirii şi calităţii vieţii. Se va insista mai mult pe ameliorarea simptomelor dominante – durere, somnolenţă, vărsături, insuficienţă sfincteriană, iar aportul alimentar va trece în plan secundar.

Explicarea situaţiei şi implicarea pacientu­lui şi a familiei sale în deciziile terapeutice ameliorează stresul psihologic resimţit.

Principiile etice care stau la baza practicii clinice, incluzând îngrijirea paliativă sunt:

­ respectul autonomiei pacientului se referă la procesul de a­l ajuta în stabilirea celei mai bune terapii pentru el. Pentru a realiza acest lucru, este nevoie de informarea completă a pacientului cu privire la tratament, efecte secundare şi efecte benefice.

­ minimalizarea efectelor secundare presupu­ne evitarea oricăror practici ce pot com­promite calitatea vieţii. Se vor evita testele diagnostice şi măsurile terapeutice care nu au nici un fel de rol clinic real.

­ benifiscenţa, ceea ce înseamnă a ajuta pa­cientul să decidă în favoarea procedurilor benefice, dar care să nu­i perturbe confortul vieţii.

­ justiţia adică utilizarea justă și echitabilă a resurselor disponibile.„Adevărul” spus cu blândeţe reprezintă cel

mai bun exemplu a acestor principii, esenţa comunicării cu pacientul şi familia sa. Infor­maţiile oferite (şi cele solicitate de pacient) pe parcursul evoluţiei cancerului vor varia şi se vor adapta pe măsură ce pacientul ajunge în faza terminală. Comunicarea nu implică doar transmiterea de informaţii, ci şi susţinere e­moţională.

Cine îngrijeşte pacienţi în starea terminală, mai devreme sau mai târziu se confruntă cu întrebarea care i se pune „cât timp mai are de trăit?”. Cel mai bun răspuns este explicarea în

5

Jurnalul medical de Bucovina, vol. IV, nr. 4, 2018

termeni simpli a semnificaţiei fiecărui semn care apare: modificări respiratorii, modifica­rea culorii pielii, somnolenţa etc. Aceste ex­plicaţii au rolul de a ajuta familia în decizia asupra timpului care le­a mai rămas de pe­trecut împreună cu pacientul şi a dorinţei de a­şi lua rămas bun.

Comunicarea diagnosticului de fază incurabilă.

Pentru a comunica diagnosticul de fază in­curabilă, trebuie să se stabilească mai întâi da­că bolnavul dorește să știe acest lucru și dacă este pregătit să îl afle, iar în cazul în care do­rește să știe adevărul despre boala sa, trebuie să i se comunice acest lucru cu mult tact:

a. Să aleagă momentul și locul potrivit,

b. Să se respecte sensibilitatea bolnavului,

c. Să se folosească expresii potrivite nive­lului de înțelegere a bolnavului,

d. Să se dea dovadă de atașament și de compasiune,

e. Să se răspundă la întrebările bolnavului,

f. Să nu se excludă orice speranță a bolna­vului,

g. Să se stabilească obiective realiste,

h. Să asigure pe bolnav că se va face tot ce este posibil,

i. Să se țină seama de părerile bolnavului.

Asigurarea unui sfârșit demn.

Deși boala este incurabilă și nu se mai poate face nimic pentru a opri evoluția bolii, bolnavul are dreptul la un sfârșit demn. După cum se arată în Codul de deontologie medi­cală, bolnavul incurabil trebuie tratat cu a­ceeași grijă și atenție ca și ceilalți bolnavi. Iar după cum se arată în Declarația privind drep­turile pacientului, orice persoană are dreptul la o îngrijire umană și de a muri cu demnitate.

Combaterea simptomelor care afectează calitatea vieții bolnavului. Deoarece în faza incurabilă sunt prezente simptome care afec­tează grav calitatea vieții bolnavului, chiar dacă evoluția bolii de fond nu mai poate fi in­fluențată, trebuie să se facă tot ce este posibil pentru a le combate.

Decorul nu contează. Acest moment e totul.

Ascultă mai mult și vorbește mai puțin.

Calitatea vieţii este „satisfacţia subiectivă resimţită sau exprimată de un indi­vid” (Robert Twycross).

În îngrijirea unui pacient, în mod normal, este nevoie de echipă interdisciplinară (pentru a satisface nevoile complexe ale pacientului şi familiei). În centrul acesteia este pacientul cu familia, iar ceilalţi interacţionează cu aceştia dar şi între ei în funcţie de complexitatea ca­zului sau evoluţia bolii: medicul, asistentul medical, asistentul social, infirmiera, psiholo­

6

Jurnalul medical de Bucovina, vol. IV, nr. 4, 2018

gul, preotul/pastorul, fizioterapeutul, dieteti­cianul, farmacistul şi, nu în ultimul rând, vo­luntarul.

Îngrijirea pacienţilor terminali se extinde dincolo de controlul durerii şi al simptomelor. Ea include sprijinul:– pacientului pe măsură ce el se adaptează la scăderea abilităţilor fizice şi jeleşte antici­pat pierderea familiei, prietenilor şi a tot ce îi este familiar;

– familiei care se adaptează la faptul că cine­va apropiat va muri. Îngrijirea acestor pacienţi devine o formă

de parteneriat cu pacientul dar şi cu familia a­cestuia. În îngrijirea paliativă nu ne intere­sează doar aspectele fizice ale pacientului, ci, mai ales, pacientul ca persoană, cu toate con­flictele interioare legate de boala sa (psihice, sociale şi spirituale mai ales). Întrebări despre problema religioasă care în alte specialităţi sunt considerate prea intime pentru a fi adre­sate pacientului, la noi ele sunt de ordin gene­ral, la debutul unei conversaţii, „de încălzire”: cum faci faţă bolii?, ce speri de la noi?, ce semnificaţie au toate acestea?, de unde găseşti resurse (materiale dar şi spirituale)?, care e cel mai important lucru acum pentru dum­neavoastră? etc.

Comunicarea îndeplineşte un rol deosebit de important în asistenţa complexă acordată pacientului terminal. Vestea înrăutăţirii bolii şi a imposibilităţii de a opri degradarea stării ge­nerale, produce o împovărare emoţională pu­ternică atât asupra pacientului cât şi asupra a­parţinătorilor acestuia. Dar, adevărul împărtă­şit poate contribui la conştientizarea timpului rămas, care devine din ce în ce mai limitat, pentru a­l folosi cât mai eficient.

Comunicarea veştilor rele este un pro­ces care seamănă mai mult cu o negociere. Pacientul are dreptul, dar nu şi obligaţia de a afla o veste rea.

Aproximativ 4,5 milioane de persoane din România sunt afectate, direct sau prin persoa­nele apropiate, de cancer sau de alte boli in­curabile, potrivit unui sondaj. Îngrijirea pa­liativă a fost iniţial destinată bolnavilor cu cancer în faze avansate. În România mai pu­ţin de 5% din bolnavii de cancer beneficiază de îngrijiri paliative în stadii avansate şi ter­minale de boală. Potrivit Organizaţiei Mon­diale a Sănătăţii, îngrijirea paliativă reprezintă îngrijirea activă şi totală a bolnavilor, adulţi sau copii, a căror afecţiune nu mai răspunde

la tratament curativ. Ea include controlul du­rerii şi al simptomelor, dar şi suportul psi­hologic, social şi spiritual al pacientului şi al familiei acestuia. Aproape orice medic este nevoit, la un moment dat, să ofere paliaţie, dar, date fiind particularităţile acestor bolnavi, spitalul nu este întotdeauna cea mai bună so­luţie pentru acordarea acestor îngrijiri. De a­semenea, există şi centre care oferă servicii de îngrijire paliativă la domiciliu contra cost, pe baza unui abonament lunar sau a unor tarife pentru vizite punctuale.

Pe toată durata bolii unui bolnav onco­logic, cei apropiați sunt nevoiți să se confrun­te cu o mulțime de situații și să accepte fie­care degradare a sănătății ca pe o nouă etapă.

Când e nevoie de spitalizare, desi pentru unii e intotdeauna neplăcut să ajungă aici, tre­buie să se simtă liniștiți că încap pe mâini bune și că cineva este prezent lângă ei 24h/24.

Uneori o simplă explicație medicală îi li­niștește oarecum pentru că înțeleg ce se în­tâmplă și că e oarecum „normal”. Din păcate nu toți avem timpul și răbdarea necesară să explicăm pacientului ce se întâmplă în corpul lui la un moment dat și care este evoluția posibilă ale stării lui (bineînțeles nu toți pa­cienții au aceeași nevoie de a înțelege și de a fi informați).

Cancerul este o boală care intră în mod violent în viața persoanelor și înterupe brusc continuitatea, inducând un profund sentiment de incertitudine și neputință. Incertitudinea datorată faptului că „mâine” reprezintă nu doar necunoscutul ci și frica de suferință și de moarte, oprește energiile necesare pentru ca aceste persoane să reușească să trăiască în co­tidian.

În general, vindecarea bolii și vindecarea persoanei sunt două aspecte nedespărțite ale unei acțiuni cu un singur scop: a ajuta per­soanele să trăiască.

Ce facem noi? Ce încercăm să facem? Am povestit până acum. Prea târziu prețuim viața, sănătatea, oamenii. Nu suntem conștienți că oricând le putem pierde. Nu așteptați să vă îmbolnăviți pentru a vă da seama cât de im­portantă este sănătatea și nu așteptați să pier­deți un om, pentru a vă da seama cât de im­portant era. Prețuiți la timp totul.

Pentru o experiență de viață, toți ar trebui să trecem să muncim prin compartimentul on­cologie. Am percepe altfel viața. Și am în­

7

Jurnalul medical de Bucovina, vol. IV, nr. 4, 2018

Jurnalul medical de Bucovina, vol. IV, nr. 4, 2018

Copyright: © 2018 Jurnalul Medical de Bucovina. Acesta este un articol cu acces liber distribuit de www.jmbucovina.ro cu permisiunea nerestricționată pentru utilizarea, distribuția și reproducerea pe orice mediu, cu condiția ca autorul original și sursa să fie creditate.

țelege ceea ce a spus Octavian Paler: „Râdem prea puțin, ne enervăm prea mult, iubim prea rar și ne urâm prea des, adăugăm ani vieții și nu viață anilor, am învățat să ne grăbim și nu să așteptăm”.

Nu v­am spus nimic interesant astăzi, ni­mic deosebit despre care să nu știți, atât doar că am simțit nevoia să scot din umbra tăcerii câteva secvențe, cărora să le dau dreptul la viață și să­mi amintească în târziul din mine,

ceea ce au însemnat, înseamnă sau vor însem­na de­a lungul unor zile și ani: trăiri, lacrimi, sentimente, empatie. Mulțumesc colegelor mele, mulțumesc celor care lucrează cu inima, și sunt OAMENI.

La final, toți rămânem o amintire, un dor, o urmă, o fotografie, simple cuvinte………….

8