PAULO COELHO, scriitor brazilian, s-a nãscut la Rio deJaneiro în 1947. Înainte de a deveni unul dintre cei maide succes romancieri ai lumii ºi un veritabil fenomen alculturii de masã, a fost un hippie rebel, apoi autor dra-matic, director de teatru, jurnalist, poet. În 1986 face pe-lerinajul la Santiago de Compostela, eveniment care i-amarcat viaþa ºi cariera literarã. Deºi profund ataºat deBrazilia natalã (îºi scrie operele la calculator, în faþa oceanului, în vila sa de la Copacabana), romanele luidezvoltã drame universale, valabile oriunde ºi pentruoricine, ceea ce explicã primirea entuziastã de care sebucurã pe toate meridianele. Cãrþile lui Paulo Coelho,traduse în 71 de limbi ºi editate în peste 160 de þãri, s-au vândut în zeci de milioane de exemplare. În 2009, a intratîn Guinness Book, fiind cel mai tradus autor (cu romanulAlchimistul). Este consilier special UNESCO în cadrulprogramului „Convergenþe spirituale ºi dialoguri inter-culturale“, membru al comitetului director al FundaþieiShimon Peres, al Schwab Foundation for Social Entre-preneurship, al Lord Menuhin Foundation. Afost distinscu numeroase premii (printre care premiul german Bambi2001, acordat personalitãþii culturale a anului, premiulitalian Fregene pentru literaturã) ºi importante distincþii(cavaler al Legiunii de Onoare din Franþa, martie 2000;Ordinul Rio Branco, Brazilia etc.), membru al AcademieiBraziliene de Litere (din 28 octombrie 2002). A fondatInstitutul Paulo Coelho, care acordã ajutoare îndeosebicopiilor ºi bãtrânilor din pãturile defavorizate ale societãþiibraziliene. Este colaborator permanent al unor reputatepublicaþii, printre care Corriere della Sera (Italia) ºi ElSemanal (Spania).

Opere principale: Jurnalul unui Mag (1987); Alchimis-tul (1988); Brida (1990); Walkiriile (1992); La râul Piedraam ºezut ºi-am plâns (1994); Al cincilea munte (1996);Manualul rãzboinicului luminii (1997); Veronika se hotãrãºtesã moarã (1998); Diavolul ºi domniºoara Prym (2000);Unsprezece minute (2003); Zahir (2005); Vrãjitoarea dinPortobello (2006); Învingãtorul este întotdeauna singur (2008);Walkiriile (2010). Numeroase dramatizãri, CD-uri ºi jocurielectronice dupã cãrþile sale.

PAULO COELHO

AlchimistulTraducere din portughezã de

GABRIELA BANU

Coperta colecþiei Rãzvan LusCov

Redactor coordonator al colecþiei: s. skultétyRedactor: sorin MãrculescuTehnoredactor: Doina Elena PodaruDTP: Dumitru olteanu

IsBn 978-973-689-445-9 (pdf)

PauLo CoELHoO AlquimistA

© Paulo Coelho, 1988

aceastã ediþie a fost publicatã cu acordul sant Jordi asociados, Barcelona, spania.Toate drepturile rezervatehttp://www.paulocoelho.com.

© HuManITas fICTIon, 2011, pentru prezenta versiune româneascã

EDITuRa HuManITas fICTIonPiaþa Presei Libere 1, 013701 Bucureºti, Româniatel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51www.humanitas.ro

Comenzi online: tel./fax 021/311 23 30e-mail: vanzari@libhumanitas.rowww.libhumanitas.ro

Bãiatul se numea Santiago. Se întuneca tocmaicând ajunse cu turma lui în faþa unei vechi bisericipãrãsite. Acoperiºul se prãbuºise de mult, ºi în loculunde pe vremuri se afla sacristia creºtea acum unsicomor uriaº.

Hotãrî sã petreacã noaptea aici. κi mânã toateoile prin ruinele porþii ºi apoi puse niºte scânduripentru ca acestea sã nu fugã în timpul nopþii. Nu eraulupi pe acolo, dar odatã îi scãpase una în timpul nop-þii ºi a trebuit sã-ºi piardã toatã ziua urmãtoare pen-tru a gãsi oaia rãtãcitã.

κi întinse haina pe jos ºi se aºezã, folosind carteape care o terminase de citit drept pernã. κi spuse,înainte de a adormi, cã ar trebui sã înceapã sã citeascãniºte cãrþi mai groase — durau mai mult pânã se sfâr-ºeau ºi erau perne mai confortabile în timpul nopþii.

Era încã întuneric când se trezi. Privi în sus ºivãzu stelele care strãluceau prin acoperiºul aproa-pe nãruit.

„Voiam sã mai dorm puþin“, se gândi el. Avuseseacelaºi vis ca ºi sãptãmâna trecutã, ºi iarãºi se treziseînainte de sfârºit.

Se ridicã ºi luã o înghiþiturã de vin. Apoi îºi luãtoiagul ºi începu sã-ºi trezeascã oile care încã maidormeau. Observase cã imediat ce se trezea el, ceamai mare parte a animalelor se deºteptau ºi ele. Ca

17

ºi cum ar fi existat o energie misterioasã care îi uneaviaþa de aceea a oilor cu care strãbãtuse pãmântulde doi ani încoace în cãutare de hranã ºi apã.

— S-au obiºnuit atâta cu mine cã-mi cunosc obi-ceiurile, îºi spuse în ºoaptã. Dar stãtu o clipã ºi segândi cã ar fi putut sã fie ºi invers: s-o fi obiºnuit elcu orarul oilor.

Dar erau ºi unele oi care întârziau sã se scoale. Bã-iatul le trezi pe rând cu toiagul, strigând-o pe fiecarepe nume. Totdeauna crezuse cã oile sunt în stare sãînþeleagã ce vorbeºte el. De aceea obiºnuia uneorisã le citeascã pãrþi din cãrþile care îl impresionaserã,sau sã vorbeascã despre singurãtatea ºi bucuria unuicioban pe câmp, ori sã comenteze ultimele noutãþipe care le vedea prin oraºele pe unde se întâmpla sãtreacã.

Însã în ultimele douã zile avusese o singurã grijã:fata negustorului care locuia în oraºul unde avea sãajungã peste patru zile. Nu fusese decât o singurãdatã acolo, anul trecut. Negustorul avea o prãvãliede stofe ºi þesãturi ºi îi plãcea totdeauna sã vadã cuochii lui cum sunt oile tunse, ca sã se fereascã de ho-þii. Îi spusese un prieten despre prãvãlie, aºa cã cio-banul îºi dusese oile acolo.

— Vreau sã vând ceva lânã, îi spuse negusto-rului.

Prãvãlia era plinã de clienþi ºi negustorul îl rugãsã aºtepte pânã seara. El se aºezã pe caldarâmul dinfaþa magazinului ºi scoase o carte din desagi.

— Nu ºtiam cã ciobanii citesc cãrþi, se auzi un glasfeminin lângã el.

Era o fatã ce arãta leit ca acelea din Andaluzia,cu pãrul negru ºi neted ºi ochi ce aminteau vag devechii cuceritori mauri.

— Asta pentru cã oile te învaþã mai multe decâtcãrþile, rãspunse bãiatul.

Au stat de vorbã mai bine de douã ore. Ea îi spu-se cã era fata negustorului, ºi-i vorbi despre viaþadin acea aºezare unde fiecare zi era la fel cu cealaltã.Ciobãnaºul îi povesti despre câmpiile Andaluziei,despre ultimele noutãþi pe care le vãzuse în oraºelepe unde trecuse. Era mulþumit cã vorbea ºi cu alt-cineva, nu numai cu oile.

— Cum ai învãþat sã citeºti? întrebã fata la un mo-ment dat.

— Ca toatã lumea, rãspunse bãiatul. La ºcoalã.— Dar dacã ºtii sã citeºti, cum de eºti doar un sim-

plu cioban?Bãiatul bãlmãji ceva ca sã ocoleascã rãspunsul.

Era încredinþat cã fata nu va înþelege niciodatã. κi

19

continuã poveºtile de cãlãtorie ºi ochiºorii cei mauriclipeau de fricã ºi mirare. Pe mãsurã ce trecea timpul,bãiatul îºi dorea sã nu se mai sfârºeascã ziua, sã-l vadãtot ocupat pe tatãl fetei care sã-i cearã sã aºtepte treizile. Aînþeles cã simþea un lucru pe care nu-l mai sim-þise: dorinþa de a rãmâne într-un singur loc pentrutotdeauna. Lângã fata cea oacheºã zilele n-ar fi fostniciodatã la fel una cu cealaltã.

Dar negustorul veni ºi îi ceru sã tundã patru oi.Apoi îi plãti cât îi datora ºi-i ceru sã revinã anul ur-mãtor.

Peste doar patru zile ajungea din nou în orãºelulacela. Era agitat ºi nesigur pe el: poate cã fata îl ºiuitase. Pe acolo treceau mulþi ciobani care vindeaulânã.

— Nu-i nimic, le spuse flãcãul oilor lui. ªi eu cu-nosc alte fete în alte oraºe.

Dar în strãfundul inimii ºtia cã are importanþã.ªi cã pãstorii, ca ºi marinarii sau comis-voiajorii, cu-noºteau câte un oraº unde se afla cineva în stare sã-ifacã sã uite de bucuria de a cãlãtori liberi prin lume.

Se iveau zorile ºi ciobanul îºi mânã oile în aºafel încât sã meargã dupã soare. „Astea niciodatã nutrebuie sã ia o hotãrâre“, gândi el. „Poate de asta staumereu lângã mine.“

Aveau nevoie doar de apã ºi hranã. Câtã vremebãiatul ºtia cele mai verzi pãºuni din Andaluzia, eleîi vor fi credincioase. Chiar dacã zilele erau toate lafel, cu ore nesfârºite care se târau între rãsãritul ºiapusul soarelui, chiar dacã ele nu citiserã niciodatão carte în scurta lor viaþã ºi nu cunoºteau limba oa-menilor care povesteau noutãþile de prin sate. Eraumulþumite sã gãseascã apã ºi hranã, atâta le era deajuns. În schimb, îºi ofereau cu mãrinimie lâna, com-pania ºi — din când în când — carnea.

„Dacã eu acum aº deveni un monstru ºi m-aº ho-tãrî sã le omor una câte una, ele ar vedea abia la ur-mã cã turma a fost exterminatã“, gândi bãiatul. „Pen-tru cã au încredere în mine ºi au uitat sã se bizuiepe propriile lor instincte. ªi asta numai pentru cã eule mân la mâncare ºi la adãpãtoare.“

Bãiatul începu sã se minuneze de propriile lui gân-duri. Poate biserica aceea, cu sicomorul crescut în-tr-însa, sã fi fost cu ghinion. Îi inspirase acelaºi vispentru a doua oarã, ºi asta îi dãdea o senzaþie de fu-rie împotriva tovarãºelor lui, mereu aºa de credin-cioase. Bãu puþinul vin care rãmãsese de la cina de

22

cu searã ºi-ºi strânse haina la mijloc. ªtia cã pestecâteva ore, cu soarele în vârful suliþei cãldura va fiaºa de mare cã nu-ºi va mai putea duce oile pe câmp.Era ora când toatã Spania dormea în timpul verii. Cãl-dura þinea pânã seara ºi în toatã aceastã vreme el tre-buia sã-ºi care dupã el haina. Dar când se gândea lagreutate, imediat îi venea în minte cã nu simþise fri-gul dimineþii numai pentru cã o avea. „Trebuie sã fimmereu pregãtiþi pentru surprizele vremii“, se gândeael atunci, ºi se simþea mulþumit cu greutatea hainei.

Haina îºi avea rostul ei, ºi bãiatul de asemenea.De doi ani pe câmpiile Andaluziei, ºtia pe dinafarãtoate aºezãrile din regiune, pentru cã aceasta era ma-rea pasiune a vieþii lui — sã cãlãtoreascã. Se gândisecã de data asta o sã-i explice fetei cum de un simplucioban ºtia sã citeascã: fusese chiar la seminar, pânãla ºaisprezece ani. Pãrinþii lui voiau ca el sã devinãpreot, ºi sã fie motiv de mândrie pentru o familie desimpli þãrani care muncea din greu doar pentru mân-care ºi apã, ca ºi oile lui. Învãþase latinã, spaniolã ºiteologie. Dar încã de mic visa sã cunoascã lumea, iarasta era mult mai important decât sã-l cunoºti peDumnezeu sau pãcatele oamenilor. Într-o searã, cândse afla în vizitã la ai sãi, îºi luã inima-n dinþi ºi-i spusetatãlui sãu cã nu voia sã fie preot. Voia sã cãlãtoreascã.

— Oameni din toatã lumea au trecut prin satulãsta, fiule, rãspunse tatãl. Au venit în cãutare de lu-cruri noi, dar au rãmas aceiaºi. Se duc pânã pe dealca sã vadã cetatea ºi sunt de pãrere cã trecutul eramai bun decât prezentul. Sunt bãlai sau tuciurii, darnu-s deosebiþi de oamenii din satul nostru.

— Dar eu nu cunosc cetãþile din þinuturile de undevin ei, zise bãiatul.

— Oamenii aceºtia, dupã ce ne vãd pãmânturileºi femeile, spun cã le-ar plãcea sã trãiascã pentru tot-deauna aici, continuã tatãl.

— Vreau sã cunosc femeile ºi þinuturile de undevin ei, spuse bãiatul. Pentru cã aceºtia nu se aºazãniciodatã pe aici.

— Oamenii aceºtia au tot timpul punga plinã cubani, mai spuse tatãl. Dintre ai noºtri, numai ciobaniiumblã de colo-colo.

— Atunci mã fac cioban.Tatãl nu mai spuse nimic. A doua zi îi dãdu o pun-

gã cu trei monede spaniole vechi de aur.— Le-am gãsit într-o zi pe câmp. Urmau sã fie ale

bisericii, ca zestre a ta. Cumpãrã-þi o turmã ºi batelumea în lung ºi-n lat, pânã ai sã înþelegi cã cetateanoastrã e cea mai însemnatã, iar femeile noastre, celemai frumoase.

24

Apoi îl binecuvântã. În ochii tatãlui, bãiatul citiaceeaºi dorinþã de a cutreiera lumea. O dorinþã încãvie, în ciuda zecilor de ani cât încercase sã o înãbuºecu apã, mâncare ºi acelaºi culcuº pentru toate nopþile.

Orizontul se colorã în roºu, apoi apãru soarele.Bãiatul îºi aminti de discuþia cu taicã-sãu ºi se simþiuºurat; cunoscuse deja multe cetãþi ºi multe femei(dar nici una ca aceea care îl aºtepta peste douã zile).Avea o hainã, o carte pe care o putea schimba pentrualta ºi o turmã de oi. Totuºi, cel mai important eracã în fiecare zi îºi împlinea marele vis al vieþii lui —sã cãlãtoreascã. Când va obosi de câmpiile andaluzeva putea sã-ºi vândã oile ºi sã se facã marinar. Cândse va sãtura de mare va fi cunoscut deja multe oraºe,multe femei, multe ocazii de a fi fericit.

„Nu ºtiu cum îl cautã pe Dumnezeu la seminar“,se gândi el în timp ce privea rãsãritul soarelui.

De câte ori putea o lua pe alt drum. Nu mai fu-sese niciodatã pe la acele ruine ale bisericii, deºi tre-cuse de atâtea ori prin apropiere. Lumea era mareºi nesfârºitã, ºi dacã s-ar fi lãsat numai un pic condusde oi, ar fi descoperit ºi mai multe lucruri interesante.„Problema este cã ele nu ºtiu cã fac drumuri noi înfiecare zi. Nu-ºi dau seama cã pãºunile se schimbã,cã anotimpurile trec, pentru cã sunt ocupate numaicu adãpatul ºi cu mâncarea.“

„Poate cã aºa este cu noi toþi“, îºi zise ciobãnaºul.„Chiar ºi cu mine, care nu mã mai gândesc la altã fe-meie de când am vãzut-o pe fata negustorului.“

26

Privi cerul ºi socoti cã pe la prânz ar ajunge laTarifa. Acolo putea sã schimbe cartea pentru una maigroasã, sã-ºi umple carafa cu vin, sã se radã ºi sã setundã; trebuia sã se pregãteascã pentru ca s-o întâl-neascã pe fatã, ºi nici nu voia sã se gândeascã la po-sibilitatea ca alt cioban sã fi ajuns înaintea lui cu maimulte oi, ºi sã-i cearã mâna.

„Tocmai posibilitatea sã-þi împlineºti un vis faceviaþa interesantã“, reflectã el în timp ce iarãºi priveacerul ºi grãbea pasul. Tocmai îºi adusese aminte cãla Tarifa stãtea o bãtrânã care ºtia sã interpreteze vi-sele. Iar el avusese de douã ori acelaºi vis în aceanoapte.